Atunci când în 1654, mitropolitul Nikon al Moscovei a iniţiat reformele în Biserica Ortodoxã, cei ce s-au opus schimbãrilor au fost persecutaţi, aşa cã mulţi din ei, conduşi de Filip Pustosviat (de aici, denumirea de filipovean, apoi lipovean), au ales sã fugã din Rusia. O parte din ei s-au stabilit în regiunea relativ izolatã a Deltei Dunãrii, în România şi Basarabia. Vâlkov este una dintre localitãţile înfiinţate de ei, pe locul unei foste localitãţi moldoveneşti pãrãsite, Gura Lupului.

Atunci când în 1654, mitropolitul Nikon al Moscovei a iniţiat reformele în Biserica Ortodoxã, cei ce s-au opus schimbãrilor au fost persecutaţi, aşa cã mulţi din ei, conduşi de Filip Pustosviat (de aici, denumirea de filipovean, apoi lipovean), au ales sã fugã din Rusia. O parte din ei s-au stabilit în regiunea relativ izolatã a Deltei Dunãrii, în România şi Basarabia. Vâlkov este una dintre localitãţile înfiinţate de ei, pe locul unei foste localitãţi moldoveneşti pãrãsite, Gura Lupului.

În 1775, când lipovenii înfiinţau Vâlkovul, zona era atât de izolatã, încât singura cale de acces era pe apã, iar în jur erau kilometri întregi de bãlţi pline de stuf şi forfotind de pãsãri. Primul drum pe uscat avea sã fie fãcut abia dupã 1945, pe o limbã îngustã de nisip între ape. Iniţial, localitatea era chiar la vãrsarea braţului Chilia în Marea Neagrã. Astãzi, pânã la mare sunt 14 km, pentru cã aluviunile aduse de Dunãre cresc întinderile Deltei de la an la an, chiar de la sezon la sezon - este printre deltele care cresc cel mai repede de pe glob.

Întrucât se afla într-o zonã strategicã mult doritã de imperii, Vâlkov a trecut de-a lungul timpului prin numeroase schimbãri ale administraţiei. La data înfiinţãrii era pe pãmântul Moldovei, sub controlul Imperiului Otoman, apoi, din 1812, a trecut la ruşi, odatã cu întreg teritoriul Basarabiei. Din 1856 pânã în 1878 a fost în administraţia Principatelor Unite Româneşti, pentru ca apoi, pânã în 1918, sã fie din nou parte a Imperiului Rus. Din 1918 pânã în 1940, Vâlkov a fost pe teritoriul României Mari. Rãzboiul a fãcut ca în dependenţã de linia frontului, localitatea sã treacã ba la URSS, ba sub administraţie româneascã, pânã în 1944, când a trecut definitiv sub ocupaţie ruseascã. Din 1991, este parte a Ucrainei. În ciuda schimbãrilor dese, populaţia oraşului continuã sã fie majoritar lipoveanã – peste 70%, alte 25% ucraineni şi restul - români, turci, gãgãuzi şi bulgari. Urmând structura populaţiei, în oraş sunt 2 biserici ortodoxe de rit vechi, ale lipovenilor şi o bisericã a celorlalţi credincioşi ortodocşi. Toate aceste biserici au hramul sfântului Nicolae. Deşi acest lucru pare neobişnuit, el e de înţeles dacã avem în vedere cã sfântul Nicolae este protectorul marinarilor şi a pescarilor, iar populaţia oraşului s-a îndeletnicit tradiţional cu pescuitul.

În prezent, oraşul are aproape 10000 de locuitori şi o parte din el a cunoscut arhitectura interbelicã, apoi pe cea sovieticã. Sunt şi câteva blocuri cu multe etaje şi alte clãdiri – cutii de chibrituri. Dar toate acestea sunt pe partea „de pãmânt” a oraşului, amestec bizar printre casele vechi şi bisericile impresionante. Când treci însã peste cele câteva poduri elegante, vezi de-a lungul canalelor vechiul sat, punţi simple şi înalte, ce lasã bãrcile sã treacã pe dedesubt, punţi joase şi mobile, care se pot ridica atunci când trece barca, pescari aşteptându-şi peştii în timp ce trag câte un fum, lodci şi bãrci de diferite dimensiuni, parcate alãturi de case, gardurile din lemn de dupã care se vãd pomi înfloriţi. De fapt, în general, o mare varietate şi bogãţie de vegetaţie. Majoritatea acestor case au acces la gurile de apã, dar în rest sunt case pe pãmânt, ca toate casele pe care le ştim. Ieşi din casã, îţi iei maşina şi mergi spre oriunde. Dar o parte a Vâlkovului, satul vechi, este în totalitate aşezat pe apã. În aceastã zonã, poţi sã te deplasezi doar cu barca. Ieşi din casã, îţi iei barca şi...

Iniţial, lipovenii şi-au construit casele pe plajã. Pentru a-şi extinde teritoriile şi a putea practica agricultura, sãtenii au început sã sape canale, iar cu nãmolul extras, sã ridice pãmânturile şi sã formeze parcele. Canalele sãpate, numite de localnici „ierik”, erau folosite pentru transportul cu bãrcile şi delimitarea pãmânturilor şi erau aranjate într-o reţea ce se întretaie la 90 de grade, între 2 braţe ale râului. Astfel, se putea pãstra circulaţia apei. Cu toate acestea, pãmântul de pe parcele, spãlat de ploi şi de inundaţii şi sedimentele aduse de Dunãre colmateazã treptat canalele, iar din cauza felului în care e construit sistemul - odatã închis un canal, toate celelalte canale pe care le întretaie sunt şi ele închise, localnicii trebuie sã scoatã periodic sedimentele şi sã-şi adânceascã drumurile pe apã. Acest lucru este însã necesar şi din alt motiv – astfel se pot reînãlţa terenurile. Localnicii fac acest lucru an de an, de câteva secole. În plus, sedimentele pe care le extrag din canale sunt şi un excelent îngrãşãmânt pentru soluri, care permite creşterea de fructe şi legume faimoase.

Deşi în Vâlkov se pot creşte aproape aceleaşi fructe şi legume ca prin pãrţile noastre, sãtenii preferã cel mai adesea sã cultive cãpşuni. Spre deosebire de celelalte culturi, cãpşunile sunt mai scumpe şi se vând bine, iar în cazul unor suprafeţe cultivabile limitate, precum cele de acolo, este mai eficient sã creşti şi sã vinzi cãpşuni decât cartofi, de exemplu, pe care îi poţi apoi cumpãra mult mai ieftin. Un kilogram de cãpşuni se vinde cu 15-18 grivne (în jur de 2 dolari). Cartofii costã 3 grivne. De fiecare datã când vine sezonul cãpşunilor, oamenii îşi transportã marfa cu bãrcile pânã la un punct de vânzare din oraş, unde acestea sunt cumpãrate pe loc şi apoi duse spre alte oraşe. Vâlkovenii nici nu trebuie sã se oboseascã sã caute pieţe de desfacere. Un alt avantaj e cã toate aceste culturi practic nu au nevoie sã fie udate – rãdãcinile plantelor ajung pânã la nivelul apei din Dunãre.

În afarã de a cultiva cãpşuni, localnicii cresc vite şi o fac în aceeaşi manierã ca şi cei din Delta româneascã. Pãstrezã una, douã animale permanent pe lângã casã, pentru lapte, iar în rest, primãvara le duc pe o insulã, unde le lasã pânã în toamnã. Acestea sunt prinse pe insulã de ape, ca într-un ţarc. De obicei, dacã au nevoie de carne între timp, oamenii îşi sacrificã animalele acolo pe loc, lãsând mãruntaiele pe insulã. Acesta e un festin pentru animalele sãlbatice şi pãsãrile din regiune.

Chiar dacã e un oraş pe ape şi era botezat „Veneţia Basarabiei”, sau „Veneţia Europei de Est”, ca aspect, Vâlkovul nu aduce nici pe departe cu Veneţia. Deşi casele pescarilor sunt arãtoase, ele aratã altfel decât palatele dogilor veneţieni. Însã o plimbare cu barca pe canale, într-o zi de primãvarã, poate avea aceeaşi dozã de romantism şi inedit, la care se poate adãuga şi rusticul Deltei. Poţi observa cum şi-au croit oamenii o viaţã în aceste condiţii. De exemplu, cum şi-au sãpat cãnãlaşe care duc pe sub gardul gospodãriei, spre interior, şi pe care le folosesc pentru a-şi parca bãrcile cât mai aproape de casã. Tot pe mal poţi vedea şi debarcadere, oameni lucrându-şi pãmântul, oameni salutând cald, sau sãlcii ce explodeazã verde aprins în primãvarã. Pe apã sunt construite atelierele pentru bãrci şi unele acva-garaje. Lumea îşi plimbã lodcile şi bãrcile cu motor de colo-colo pe canale, la fel cum plimbã orãşenii obişnuiţi maşinile pe strãzile de asfalt. Doar cã apele sunt mult mai degajate şi nu sunt ambuteiaje nici în cele mai aglomerate perioade. Asta le permite bãrcilor cu motor rapide (cele ale tinerilor-cu-ochelari-de-soare-ce-se-grãbesc) sã meargã cu viteza maximã şi sã zgâlţâie celelalte bãrci de pe canale. Din fericire, sunt puţine astfel de bãrci.

Pereţii caselor din Vâlkov sunt fãcuţi din stuf îmbibat într-un amestec de argilã, pãmânt şi paie. În trecut, podeaua era fãcutã dintr-un amestec de argilã şi paie şi era „pavatã” cu scoici. Acoperişul era fãcut din snopi groşi de stuf. Casa era rãcoroasã vara, cãlduroasã iarna şi fãrã umezealã chiar şi atunci când nivelul apelor era ridicat. Atunci când, în timpul inundaţiilor de primãvarã, era afectatã şi casa (iar acest lucru se întâmpla destul de des pe vremea când parcelele erau noi şi pãmânturile nu fuseserã încã ridicate prea mult), era destul de uşor sã usuci podelele – se scoteau scoicile din pavaj, apoi, când pereţii se uscau, se înlocuia umplutura de argilã şi paie şi se puneau la loc scoicile. Pe jos, în jurul casei, de asemenea se puneau scoici, astfel încât apa de ploaie ce curgea de pe acoperiş nu se-ntâlnea direct cu noroiul şi nu murdãrea minunãţie de perete alb vãruit, ci în loc de asta, atingea inofensivul pavaj alb-gãlbui, aproape aristocrat, al ţãranilor lipoveni.

Începând cu sfârşitul lui aprilie şi pânã prin septembrie, zona devine o casã pentru puzderia de pãsãri ce revin în Deltã dupã sezonul rece. Surprinzãtor, acestea nu evitã nici urbea, şi îşi fac cuiburile chiar şi în oraş sau în imediata apropiere a lui. De aceea, în timp ce navighezi pe canale, poţi vedea cormorani, egrete, pelicani, stârci, raţe sau lebede. Dar sunt sute de specii. Localnicii nu se ating de ele. În schimb, în virtutea obiceiurilor, stau la pescuit.

Noi am ajuns în oraş în sezonul prohibiţiei la peşte, dar chiar şi aşa, de la mic la mare, de la sãtean şi orãşean la oligarh-retras-în-pacea-oraşului-de-pe-apã, oamenii stãteau la pescuit cu undiţa. Îmi vine greu sã cred cã pescuiau pentru a avea ceva pe masã. Pãrea mai degrabã parte din rutina zilnicã, ori doar o relaxare (cu siguranţã, nu de altceva putea fi vorba în cazul misteriosului oligarh). Cel mai gustos peşte de prins e scrumbia de Dunãre, scrumbie care la rândul ei este cea mai gustoasã dintre toate scrumbiile prinse în alte localitãţi de pe Dunãre – şi nu e doar un mit local. Pentru a-şi depune icrele, scrumbia de Dunãre trebuie sã facã un drum de 2 sãptãmâni de la gurile fluviului în amonte. În aceastã perioadã, peştele nu va mai mânca nimic, întrucât îşi ia hrana din Marea Neagrã. Aşa cã atunci când intrã din Marea Neagrã în Dunãre, scrumbia e grasã cât pentru o lunã de foame ce va urma. Iar prima localitate de pe Dunãre, pe braţul Chilia, este chiar Vâlkov. Totuşi, în perioada de prohibiţie, este greu sã dai de cineva care sã îţi vândã peşte, iar eventualii cumpãrãtori în nici un caz nu trebuie sã întrebe de localnici. Urmându-le indicaţiile, aveţi mai multe şanse sã ajungeţi la dughene dubioase sau la farmacii decât la piaţa de peşte sau la vânzãtori secreţi. Lipovenii sunt foarte prudenţi în asemenea cazuri.

Totuşi un sfat al barcagiului e bine sã-l urmaţi. Odatã cu ridicarea pãmânturilor, sãtenii şi-au fãcut şi trotuare pe marginea canalelor şi în jurul caselor. Întrucât pe vreme de ploaie, trotuarele lunecoase de pãmânt erau cea mai sigurã cale cãtre întâlnirea cu scrumbia grasã de Dunãre, oamenii şi-au podit trotuarele cu lemne. Iar dupã o cãlãtorie prin canalele Vâlcovului arhaic, barcagiul o sã opreascã cu câteva zeci de metri înainte de debarcader şi o sã vã momeascã – „Mergeţi pe trotuarele din lemn şi pe podeţele oraşului de pe apã. E o senzaţie pe care nu o veţi uita.” Şi noi am mers. Şi ne-am amestecat printre sãtenii ce umblau pe biciclete, oprindu-se o vreme pe podurile din lemn, sã priveascã la Dunãre şi la primãvarã. Le-am privit bãrcile din lemn, dintre care unele erau proaspãt date cu smoalã. Am aruncat un ochi pe dupã garduri sã schimbãm vreo 2 vorbe cu localnicii. Ne-am plimbat pe lângã copacii înfloriţi de pe malul apei şi ne-am molipsit de cãldura interioarã a acestui vechi sat de lipoveni. Ştia el, barcagiul, ce ştia.

Lucian Reniţã